Comisia lui Ridzi Pitzi (cronică de criză)

Lumea supraestimează clasa conducătoare a plaiurilor mioritice. Ei nu sunt incompetenţi, nu sunt răuvoitori, nu sunt lacomi sau alte invective ce le-au fost atribuite abuziv de-a lungul celor două decenii de triste concluzii. E mult mai simplu: sunt nişte băieţi fără facultate, blocaţi în anii de liceu de cartier bucureştean. Când n-ai învăţat nimic timp de 3 ani în afară de micul manual al mâncătorului de grătare, dacă intră profa de bio şi dă lucrare de control din sistemul digestiv la cimpanzeu singurele strategii pe care poţi să le aplici sunt următoarele:
1. părăşeşti sala de clasa şi-o înjuri pe doamna profesoară în timp ce înjuri printre dinţi, în barbă, neasumat
2. copiezi din manual
3. copiezi de la colegu

În principiu nimeni nu e dispus să-şi păteze CV-ul prin părăsirea clasei, deşi toţi şi-ar dori un ţap ispăşitor de pe urma căruia să tragă foloase. Astfel, cel mai sănătos, când habar n-ai de lecţia de zi e să copiezi, să furi, să te descurci şi tu cum poţi, că doar oameni suntem. Să ne imaginăm acum că domnul profesor Călătin Tontolan o prinde pe domnişoara Ridzi copiind. Aceasta, evident va face ochii mari şi inocenţi, îşi va subţia buzişoarele, îţi va etala năsucu pentru a-şi demonstra curăţenia spirituală. Domnul Tontolan îi bagă mâna sub fustă şi îi scoate teancu de copiuţe. Între timp, colegii de clasă a don şoarei rânjesc pe sub mustăţi: în primul rând pentru că îi excită orice agresiune sau aluzie cu tentă sexuală de la vârsta de la care au descoperit că tot ce mai pot ei face e din gură. În al doilea rând pentru că nu i-a prins dom profesor pe ei şi momentan sunt scutiţi de orice fel de suspiciune. Domnişorica Ridzi plânge şi se jură că deşi a avut copiuţe, nu a copiat, puteţi s-ontrebaţi să vedeţi că ştie tot ce-a scris. Domnul profesor Tontolan, grav, cu vocalize apăsate legata de nuşce stat de drept, o ameninţă că o duce la doamna directoare, la parchet, îi bate obrazu şi îi cere să nu se mai întâmple a doua oară că ne supărăm. Finalul este unul sinistru: domn profesor Tontolan îi dezmiardă părul, chipul suav al domişoricii şi-o roagă să mai treacă pe la el pe la cabinet. Poate vrea să obţină ceva. Nimeni nu ştie ce. Atenţia fiind distrasă, toată clasă copiază, râde, se distrează.

Mestecătorii de cuvinte de pe micile şi absurdele ecrane ar putea spune că părinţii, cotizanţi bovini la bunăstarea şcolii, ar trebui să ia atitudine. Din turnuleţul lor de fildeş, ei cred că societatea este formată din cele 10 camere de filmat şi nivelul de trai este decorul kitchos din platoul lui Mărulă, Gerulă şi Ion Cristoiu. Nu suntem supraoameni, n-am putut să ardem veacuri întregi din procesul de civilizare, suntem abea la a doua generaţie de şoferi, la 15 ani de Adidas Torşiăn, la 10 ani de când NATO vroia să dea câte 3000 de mărci la fiecare român şi 5 ani de când nu exista presă, aşa că teza atitudinii civice este una greşită. Singura formă de atitudine civică validă în spaţiul carpato danubiano pontic este solidaritatea în faţa foamei. Ne descurcăm şi noi cum putem. Nepăsarea populaţiei, indiferenţa civică nu a fost creeată conspiraţionist de laboroaterele KGB-istice, a fost cumpărată de nişte băieţi. Băieţii ăia n-au luat în calcul că instinctu de supravieţuire al omului e ca un bulgăre de zăpadă scăpat prin Himalaya, antentul unei avalanşe. Iar când nu vor mai fi banii ăia de sporuri, conducătorii vor lua în sfârşit contact cu norodul. Doar că de data asta nu mai există SRI, armata sau poliţie. Într-o ţară condusă ca un birt, când nu mai ai bani de şpagă, chelneru s-ar putea să-ţi scuipe în farfurie.

A venit vacanţa

…cu trenu din franţa
volănam până la dracu şi-napoi spre autostrada plină de pomi pe banda de urgenţă când mi-am dat seama că simbioza omului cu drogu lui nu e nicio formă de nobleţe, nu e nici cool, nici eficient, nu e nici măcar bine. Denaturarea realului, situată undeva între feminitatea lui Michael Jackson şi nebunia lui Sid Vicious nu are nicio definiţie. Sunt doar nişte postere alăturate în faţa unui monitor ce derulează mecanic jocuri Nintendo implementate pe Windows Vista, doar zei de plastic într-un politeism hipertehnologizat. La dracu cu toţi. I M BAAAACK.

Panul, ochiul dracului

Legenda spune că Pan a inventat naiul atunci când, în pădure, s-a apropiat de o nimfă. Aceasta s-a tranformat intr-o trestie şi din ea el a inventat naiul. Pan a ales. Tu ce-alegi: nimfa sau naiul?

Eu, personal, cred că aceasta este o falsă problemă inventată de ăia care vor să-ţi fure gagica.

IDILA

Din epopeea “facem artă şi dreptate deşi n-am citit o carte”, seria de real succes “şoapte dulci, şoapte fierbinti, te rog spală-te pe dinţi”, vă prezentăm teatru absurd cu două personaje în rol secundar şi-atât. Contextul este unul binecunoscut vouă, amatorilor de drame, tragedii şi Dan Diaconescu: în jurul celor două personaje se desfăşoară multe poveşti de amor, multe chinuri ale voluptăţii, multe idei îşi poartă eterna bătălie cu nevoia de exuberanţă a simţurilor, o perpetuă reprezentare apocaliptică a luptei dintre Ying şi Yang, războaie surde duse cu singurătatea ce-şi cer tributul în sânge şi orgolii mistuite de amăgiri. Ce să mai, multe propoziţii şi semne de punctuaţie lacrimogen consumate la umbre de frasini, ulmi, fagi, nuci, plopi ca-n poezie: Pe lângă plopii fără soţ, adesea cântam despre ele/Şi lângă, un domn la costum punea la mobil manele. Afară nu prea plouă, nu prea ninge, nu prea e soare… vremea e cumpătată, după cum recomandă şi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu: cumpătare, cumpătare, cumpătare; la vreme de criză, soluţii de criză, gândire de criză, IQ mediu=48. Ce să-i faci? E greu la noi în sat, când Muguraş tot aşteaptă deflaţia cum aşteaptă pescaru Pandele păstrăvu fermecat. Eh, Muguraş, Muguraş, cum crezi tu că eşti deştept cât toţi la un loc, fir-a-ţi voi ai dreaq de georgi soroşi de v-aţi făcut conturi bancare şi-n seminţe de bostan. Să revenim. Cadrul este unul ce aminteşte de arta japoneză a ceaiului, un sanctuar al ludicului interiorizat până la detaşare totală, condimentat de o dezinvoltură a spiritului sinonimă cu eterna tinereţe: o dărăpănătură de local cu chiştoace de ţigări în loc de flori şi scrumiere în loc de vaze, local apărut ca o tumoare la parteru unui cămin, plin de cetăţeni îmbrăcaţi la compleu format din bermude şi maiou, de chelneri respectabili şi vânzători de trandafiri ambalaţi în pungi de pufuleţi. Să notăm, aşadar, cu x mulţimea de chelneri respectabili şi cu y mulţimea de cetăţeni născuţi în bermude. Observăm ca fapt divers că suma x+y este constantă: cu cât sunt mai mulţi clienţi, cu atât sunt mai puţini chelneri şi viceversa. Să notăm această constantă cu n de la nesimţire, constanta nesimţirii, având în vedere că nesimţirea este o constantă oriunde în oraşu ăsta. De asemenea, să notăm cu t raportul x/y adică timpul în care-ţi aduce comanda. Observăm cum prin simplificare t=n/y – 1. Astfel, paradoxal, cu cât mizeria ™ de terasa are mai puţini clienţi, cu atât timpul de aşteptare e mai mare, fir-ar ei ai dreaq cu ochii lor cu tot de şpăgari nenorociţi. Ei, şi-aşa stăteau personajele noastre secundare sprijinind o masă şi molfăind paie, întocmai ca rudele lor apropiate, privind cu ochi pierduţi conţinutul cangerigen a două recipiente semicilindrice de igienă îndoielnică: ALWAYS COCA COLA. Se prea poate că se năştea o idilă.
IDILA în regia lui Sergiu Nicolaescu. Comunismu n-a murit /Doar s-a mai înveselit.
El îşi povesteşte picnicu dezgustător alături de prietenii lui corporatişti, cum molfăiau ei mici şi au băut o bere. O bere de 10 litri. Homo Guiţatorus. Team building. Ea îşi povesteşte escapada la munte alături de prietenii ei imaginari. Escapada s-a terminat cu o orgie. Orgia n-a fost imaginară. Team building. El aude sfârâind mici. De fapt e un motor de Dacia 1310 an de fabricaţie 1907. Ea aude gemete de plăcere. De fapt sunt schelălăiturile câinilor care se pregătesc să se transforme-n micii sfârâietori. El îi zice ei că nu e cu picioarele pe pământ. Ea îi zice lui că e superficial, că nu vede dimensiunea simbiozei simţurilor la nivel universal, cum infinitul mare se transformă prin spirala vieţii în infinit mic, că nu percepe transformarea echilibrului cosmic în stări particulare ce trebuie valorizate în starea lor accesibilă omului, iar astfel, nu poate rezona cu trăirile altora, condamnat la egoism şi însigurare totală. Citatul exact e „eşti un porc misogin”. El aude sfârâind mici. E Dorel din reclamă. De data asta e pe bune. Privirea celor doi e bovină, dar sinceră. Se uită unu în ochii altuia. Mâinile lor se-mpreunează. Ea e vrăjită. El e in bermude. Şi-n maiou. Pe Dorel îl ia salvarea. În viaţă nu-i ca-n reclame. Şi fix în punctul culminant, când cei doi stăteau să-şi împreuneze scuipatu de le curgea din gură, atunci apare Mache. Mache e îmbrăcat în blugi, tricou galben şi-o şapcă cu elice deasupra.
-Salut, sunt Mache. Fiţi amabili, aş avea şi eu o rugăminte la dumneavoastră.
-Ia spune, moşule, care-i treabă. Pune-ţi o dorinţă. HIHI. râse personajul secundar. Râsul lui aducea a sfârâit de mici. Mache se şterse pe faţă.
-Aş dori să m-ajutaţi şi pe mine cu 1 leu dacă se poate.
-Păi la ce-ţi trebuie?
-Să-mi iau un bax de caiete dictando.
-Un ce?
-Un bax de caiete dictando. Niciodată nu ştii când îţi trebuie un bax de caiete dictando.
Intersectat, personajul secundar îi dă 5 RON iar Mache îi mulţumeşte plin de amablitate. În 25 de minute Mache strânge 150 RON. Se duce la Carrefour, cumpără un bax de caiete dictando şi de restul banilor cumpără o sticlă de Chivas Royale 12 years old şi o pungă. Le ia pentru a le duce acasă. Dar mai întâi se opreşte la primul coş de gunoi, goleşte sticla de Chivas în coş şi pune sticla goală înapoi în pungă. Niciodată nu ştii când îţi trebuie o sticlă de Chivas Royale 12 years old goală.

Scandaloterapie

Dintr-o slăbiciune sangvină sau din nevoia de a culpabiliza în dauna asumării vreunei responsabilităţi, propun să terfelim conceptul de “şmecher de România”. De acum toate enunţurile legate de analiza situaţiei geopolitice trebuie să aibă ca subiect locuţiunea substantivală “şmecher de românia”. S-o introducem în DEX ca un singur cuvânt “şmecherderomânia”, apoi să-i ostracizăm: să zicem de nesimţirea lor, de ghiolbănismu lor, de incompetenţa, de muzica odioasă pe care o ascultă, de cum ne intoxică în fiecare cu zi cu kitch-urile lor, cum îşi extind tentaculalele date cu sclipici ca o plagă în ritm de manea, de cum ne conduc şi ne domină ei viaţa, cum ne fură ei femeile, bărbaţii, banii, apa caldă şi becurile de pe scara blocului. Adicăcum ar fii bă să fie toţi ca ei?
Bă… ar fi bine. Nu ei sunt şmecheri, tu eşti ăla fraier.
Acestea fiind spuse, ascoiaţia psihologilor, sociologilor şi cuvântologilor jucăuşi recomandă cu căldură Scandaloterapia. Aşa că nu te du la vot, nu ameninţa, nu face gură, fii umil, servil, la locul tău, vezi-ţi tu de viaţa ta, nu de a altora, nu-ţi asuma mesaje pe internet, nu te băga la scandal, nu te băga în seama aiurea cu chelnerii, cu profesorii, cu patronu papetăriei de unde cumperi gume de şters, nu vorbi cu nimeni că ştii tu că eşti mai valoros ca ei, nu încerca să-ţi sapi şefu, nu încerca să-ţi găseşti aliaţi ca să ataci pe ăia care merită, nu-i zice nimic celui care se bagă în faţă la coadă că cine ştie cine e, poate-ţi iei şi-un pumn, nu te mai lua de agenţii de circulaţie când abuzează, nu încerca să ajungi în vreun post pe care nu-l meriţi sau în vreo funcţie de unde să ai putere de decizie şi nu-ţi asuma nicio critică sau vreun gest ce poate fi catalogat ca agresiv. Sunt alţii mai şmecheri care ştiu când s-o facă.
Scandaloterapie: prietenii ştiu de ce.